Avanatjele detinatorilor de carduri:
- calculator de credit
- usurinta in utilizare,
- folosirea la orice ora,
- eliminarea manipularii numerarului si automat a problemelor ce le ridica,
- monitorizare si controlul cheltuielilor curente pe baza extraselor de cont,
- obtinerea foarte rapida a unor credite,
- servicii de asistenta,
Dezavantaje: - retele de acceptare a cardurilor insuficient dezvoltata
Avantajele societatilor bancare:
- largirea sferei de clienti,
- detinatorii de carduri pot deveni potentiali clienti pentru alte servicii bancare,
- comision pentru prestarea serviciilor de prelucrare si decontare,
- la emitere, se plateste o taxa de emitere, iar anual se plateste taxa de administrare a contului.
Avantajele comerciantilor acceptatori:
- eliminarea riscurilor si reducerea timpului alocat manipularii numerarului,
- cresterea numarului vanzarilor,
- facilitatea organizarii sistemului de creditare si credit al clientilor,
- scad costurile de manipulare al numerarului.
marți, 8 ianuarie 2008
miercuri, 28 noiembrie 2007
Sistemul bancar din România si Creditele Ipotecare respectiv Creditele Imobiliare
În prezent, sistemul bancar din România indiferent de tipul de credit (ipotecar sau imobiliar) este format aproape în exclusivitate din bănci comerciale cu vocaţie de bănci universale chiar dacă, în titulatura lor, unele din aceste bănci îşi limitează activitatea la anumite domenii economice sau la o anumită specializare bancară.
Această lipsă a specializării băncilor pe domenii stricte de activitate este un fenomen normal în condiţiile progresului tehnic în informatică, precum şi dezvoltării unor instrumente şi produse financiare bancare moderne, însă, pe de altă parte, în cazul României este şi o consecinţă a nivelului extrem de redus al concurenţei pe piaţa bancară comparativ cu alte state cu tradiţie în economia concurenţială.
luni, 29 octombrie 2007
Principiile gestiunii riscului de credit global
Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea şi limitarea riscurilor.
Diviziunea riscului de creditare urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea clienţilor într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăţi de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenţilor economici impotantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce priveşte clienţii suverani –diversificarea geografică. În cazul României băncile îşi propun o diversificare a portofoliilor instituţioanle prin dezvoltarea activităţilor de creditare a sectorului privat.
Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoie de creditare care să depăşească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a pieţelor o permite, astfel de firme recurg direct la pieţe pentru a-şi asigura finanţarea fără intremediar. O altă soluţie o reprezintă constituirea de pool-uri bancare.
Un pool bancar este anasamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, anasamblu structurat şi organizat de o manieră precisă. Această soluţie are dezavantajul că diluează responsabilitate băncilor participante, dar şi avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite participarea băncilor mici la finanţarea marilor întreprinderi (operaţie mai puţin riscantă şi mai puţin costisitoare ) şi are şi autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultata.
Diviziunea riscului de creditare urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea clienţilor într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăţi de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenţilor economici impotantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce priveşte clienţii suverani –diversificarea geografică. În cazul României băncile îşi propun o diversificare a portofoliilor instituţioanle prin dezvoltarea activităţilor de creditare a sectorului privat.
Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoie de creditare care să depăşească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a pieţelor o permite, astfel de firme recurg direct la pieţe pentru a-şi asigura finanţarea fără intremediar. O altă soluţie o reprezintă constituirea de pool-uri bancare.
Un pool bancar este anasamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, anasamblu structurat şi organizat de o manieră precisă. Această soluţie are dezavantajul că diluează responsabilitate băncilor participante, dar şi avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite participarea băncilor mici la finanţarea marilor întreprinderi (operaţie mai puţin riscantă şi mai puţin costisitoare ) şi are şi autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultata.
Metodele de analiză a riscului de ţară
Creditele ipotecare depinde si de tara in care te afli.
Iata aici un scrut articol despre metodele de analiza a riscului de tara.
Metodele de analiză a riscului de ţară sunt numeroase, căci numeroase sunt studiile dedicate acestui subiect. Mai dezvoltate sunt două direcţii de studiu:metoda indicatorilor de risc şi teoria valorii firmei.
Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizată şi se bazează pe metode Delphi. Riscul de ţară se determină prin parcurgerea următoarelor etape:
-stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situaţia politică, economică şi financiară a ţării. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenenţa la o zonă de conflict, rolul jucat de militari, puterea militară. Criteriile economice sunt structura importurilor şi a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar. Drept criterii financiare se pot folosi:regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre rezervele monetare şi datoria externă, raportul dintre serviciul datoriei şi exporturi;
-interogarea experţilor asupra pertinenţei acestor criterii, cerându-le să le ierarhizeze şi noteze totodată;
-ponderarea criteriilor în funcţie de importanţa lor şi apoi calcularea unei note care să indice riscul total.
În esenţă, metoda este foarte asemănătoare cu credit scoring, doar că în loc de analiza discriminatorie se foloseşte interogarea experţilor.
Teoria valorii firmei are la bază evaluarea valorii economiei ţării respective prin acpitalizarea unui flux de venituri reprezentat de excedentul balanţei comerciale. Apoi această valoare a economiei se compară cu datoria internă.
Un exemplu de indicator de risc de ţară pe baza metodei indicatorilor de risc este Business Environment Risk Index-BERI.
Acest indicator a fost pus la punct în SUA unde este publicat periodic. Punctajul se stabileşte pe bază a 15 criterii,ponderate diferit, fiecare putând fi notat de la 0 la 4 puncte, în funcţie de risc ( 0 pentru risc maxim).
Iata aici un scrut articol despre metodele de analiza a riscului de tara.
Metodele de analiză a riscului de ţară sunt numeroase, căci numeroase sunt studiile dedicate acestui subiect. Mai dezvoltate sunt două direcţii de studiu:metoda indicatorilor de risc şi teoria valorii firmei.
Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizată şi se bazează pe metode Delphi. Riscul de ţară se determină prin parcurgerea următoarelor etape:
-stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situaţia politică, economică şi financiară a ţării. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenenţa la o zonă de conflict, rolul jucat de militari, puterea militară. Criteriile economice sunt structura importurilor şi a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar. Drept criterii financiare se pot folosi:regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre rezervele monetare şi datoria externă, raportul dintre serviciul datoriei şi exporturi;
-interogarea experţilor asupra pertinenţei acestor criterii, cerându-le să le ierarhizeze şi noteze totodată;
-ponderarea criteriilor în funcţie de importanţa lor şi apoi calcularea unei note care să indice riscul total.
În esenţă, metoda este foarte asemănătoare cu credit scoring, doar că în loc de analiza discriminatorie se foloseşte interogarea experţilor.
Teoria valorii firmei are la bază evaluarea valorii economiei ţării respective prin acpitalizarea unui flux de venituri reprezentat de excedentul balanţei comerciale. Apoi această valoare a economiei se compară cu datoria internă.
Un exemplu de indicator de risc de ţară pe baza metodei indicatorilor de risc este Business Environment Risk Index-BERI.
Acest indicator a fost pus la punct în SUA unde este publicat periodic. Punctajul se stabileşte pe bază a 15 criterii,ponderate diferit, fiecare putând fi notat de la 0 la 4 puncte, în funcţie de risc ( 0 pentru risc maxim).
joi, 25 octombrie 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)